Drama elitei romanesti interbelice

“Stalin ne-a sprijinit in Grecia. Deci nu trebuie sa uitam nici noi de procentele scrise pe hartie de la Yalta.” Winston Churchill, prim-ministru Marea Britanie.

Este vorba de procentele care au marcat destinul Romaniei pentru cincizeci de ani. Atunci la Yalta, imediat dupa al doilea razboi mondial, marile puteri invingatoare si-au impartit sferele de influenta in Europa, inclusiv in Romania . Drept urmare, tara noastra a intrat sub dominatie sovietica in proportie de 90% .

Au fost ani de chin si umilinta, am platit un tribut imens, nemeritat, prea putin cunoscut de generatiile actuale; pe langa sutele de mii de soldati cazuti in al doilea razboi mondial, incepand cu 1946 fenomenul represiunii comuniste in Romania a facut direct sau indirect un milion de victime.

Am putea face o comparatie … fortata putin. Am putea sa ne intrebam cum a fost posibil ca o generatie care a sfarsit in inchisorile comuniste, sa ridice economic, social, spiritual,o tara devastata de primul razboi mondial   care isi dublase  suprafata si populatia. In douazeci de ani …. tot in douazeci de ani, o alta generatie de politicieni nu a reusit decat sa ne afunde in saracie, frustrare si, mai presus de toate, in amaraciune.

Uitarea si lipsa memoriei colective par alte caracteristici ale acestei perioade in care traim. Intr-adevar, imediat dupa Revolutie a existat o veritabila desfasurare de forte menita sa previna uitarea: s-au infiintat institute, memoriale, seminarii, site-uri, au fost alocate fonduri, s-a format chiar o comisie prezidentiala destinata condamnarii comunismului. Cu toate acestea, ecoul nu este cel scontat,  poate si pentru ca  in scoli nu s-a introdus o materie care sa studieze acest trecut, asa cum s-a intamplat la evrei in cazul Holocaustului, sau in alte foste tari comuniste care isi educa tinerii sa respecte trecutul si martirii neamului. In primul rand, tinerii trebuie constientizati cu privire la ororile comise de romani, cu ajutorul “fratelui cel mare” de la Rasarit, impotriva romanilor. O parte din raspunsuri sunt si la cei care au ajuns in anumite functii si au probabil motivele lor pentru a nu fi dezvaluite aspecte din perioada 1945-1989.  Ceea ce numim astazi “poporul roman ” este rezultatul inlocuirii unei intregi clase politice si a unei elite culturale, sociale, militare, clericale, cu o armata de reprezentanti sovietici si o serie de exponenti ai noii orientari politice, alesi in proportie covarsitoare dintre elementele periferice si declasate ale societatii.

Intre 1949-1952, Ministerul de Interne a raportat peste 100 000 de arestari din toate categoriile societatii interbelice, dar in special din randul elitelor si al taranilor care nu doreau sa isi cedeze avutul strans intr-o viata de munca si de lipsuri.

Este cutremuratoare ura aratata de paznicii inchisorilor, a anchetatorilor fata de cei inchisi si lipsiti de orice aparare. In mod general, cei arestati erau persoane in varsta, fara o prea mare rezistenta fizica. Lipsa oricarui sentiment uman de mila, compasiune este caracteristica principala a sistemului concentrationar romanesc de dupa 1946. Marturie in acest sens sta si relatarea lui Aurel Florian, fost membru P.S.D.  in perioada interbelica, despre un coleg de celula:

“Ce nu i-au facut! I-au smuls unghiile, l-au batut la testicule, l-au ars cu tigara. Odata l-au adus siroind de sange pe picioare de se faceau baltoace: i-au gaurit pulpele cu cutitul si i-au bagat sare in ranile deschise. Zilinic il luau, ii prindeau mainile cu catuse si il legau de picioare, apoi ii treceau printre maini si picioare o ranga pe care o asezau intre doua birouri. Asa, spanzurat, il bateau pana lesina. Era clar ca nu va rezista mult. Trecuse putin peste o saptamana de arestare si tot corpul lui era o rana. Intr-o noapte l-au luat din nou si asta a fost pentru ultima oara. Am aflat ca, beti fiind i-au deschis un testicul cu cutitul si i-au bagat sare inauntru si apoi l-au batut pana l-au ucis.”

Cu numai cativa ani in urma, Dr.Petru Groza, viitor prim ministru comunist,  fusese arestat de regimul Antonescu. In cartea “In umbra celulei” descria cateva din “amarnicele suferinte” din timpul Craciunului 1943: “sunt atat de absorbit in ganduri, incat aproape tresar cand un agent mustacios, robust, cu ochii adanciti in orbite tradand nesomn si multa oboseala, se apleaca asupra mea si intreaba aproape soptit daca nu doresc sa-mi aduca ceva de-ale mancarii: <E un om de serviciu care pleaca in oras …>Mai tarziu insa,  viitorului om de stat al regimului comunist i se face sete: “setea este insa cu adevarat chinuitoare. Intreb daca se poate sa mi se aduca un ceai. Un comisar dispare, dar ceaiul intarzie. O mica sicana, mirosind a tortura. Spre orele 9, intreb din nou, un alt comisar daca nu as putea avea un  ceai sau un pahar cu apa. <N-avem om de serviciu care sa mearga in oras >, imi raspunde. Mi-aduce insa el un pahar cu apa. ” Peste cateva zile, petrecand Revelionul in celula, P.Groza a fost servit cu un pahar de sampanie in cinstea Anului Nou. ” (op.cit. Marius Oprea -<Viata si moarte la inchisoare >).

Lucrurile s-au schimbat atat de dramatic in numai cinci ani; constata tot Marius Oprea: “Inchisoarea comunista a fost dedicata dezumanizarii, prin supunerea celor inchisi la doze mari de anormalitate. Incepand cu hrana, insuficienta si avand ingrediente dintre cele mai ciudate, intre care capetele de vita sau arpacasul ceva mai gros erau socotite delicatese, incheind cu interdictia de a scrie, citi sau vorbi (ce poate fi mai crud pentru un intelectual…) cu conditiile abrutizante din celulele supraaglomerate, alternate cu luni de singuratate, cu perpetua lipsa a oricaror conditii de igiena sau asistenta medicala, regimul penitenciar comunist a fost greu de indurat chiar si pentru persoanele robuste fizic si moral. Rostul acestui tratament inuman era constrangerea fizica, in scopul distrugerii morale a “dusmanilor de clasa”.

Alegerile din 1946, desfasurate sub spectrul “terorii rosii” de la Rasarit au consfintit drumul implacabil spre care mergea Romania. Atat de mare era aversiunea fata de comunism, incat,  in 1953, Molotov ii spunea lui Gh . Dej : “Daca nu ar fi armata sovietica nici trei zile nu v-ar rabda poporul “. Prezenta Armatei Rosii la noi in tara a permis desfasurarea celui mai mare furt electoral din secolul XX. Adevaratii castigatori P.N.T si P.N.L. au refuzat sa faca parte din noul Parlament dominat de Blocul Popular Democrat si coordonat de Moscova. Astfel, ajungem la trista, dar adevarata concluzie a lui I.V.Stalin: “Important nu este cine castiga alegerile, important este cine numara voturile.”

Instaurarea comunismului a fost consfintita de abdicarea fortata a regelui Mihai in 30 decembrie 1947. Izolarea totala a tarii noastre, inconjurata de regimuri de aceeasi factura la toate granitele si cu armata sovietica prezenta pe teritoriul ei a facut ca speranta intr-un ajutor militar si umanitar american sa  capete nuante morganatice cu tot efortul disperat al luptatorilor din munti, ultimii oponenti ai comunismului.

Principala masura luata de noul regim a vizat inabusirea oricarei forme de opozitie chiar daca articolele legale in baza carora s-au facut arestarile sunt de o nota tragicomica. Asa ca toata opresiunea a insemnat de fapt constrangeri. Constrangeri de orice fel, capabile sa franga rezistenta dusmanilor dinauntru si din afara, care se opun sistemului si “oamenilor noi” ai regimului. Nu exista decat un singur drum: exterminarea fizica si morala.

Rostul acestui demers este de a impiedica uitarea. Cu mijloace limitate incerc sa amintesc ca aceasta tara a avut valori si mai ales demnitate, constiinta nationala. Ele nu au putut fi calcate in picioare nici de presiuni fizice si nici de iluziile unei libertati “ingradite”. Credinta in Dumnezeu le-a oferit majoritatii celor inchisi puterea sa reziste in fata opresiunii lipsite de orice fel de sentiment uman sau religios. Au trecut doar 60 de ani de atunci. O natiune care nu isi respecta trecutul, apropiat sau indepartat, nu are identitate. Au existat academicieni, politicieni, militari, preoti, intelectuali, doctori, avocati care au trecut de la o viata normala sau in lux la o celula supraaglomerata unde “pretuiai aerul pe care il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii “(Parintele Adrian Fageteanu). Acesti  oameni  erau vinovati doar ca si-au iubit tara si pe Dumnezeu mai presus de orice. In cateva zile au pierdut avere, glorie, situatie sociala, familie. Nu s-au plans si au refuzat in continuare orice colaborare cu noul regim. Pentru a primi medicamentele necesare sa ii salveze viata in inchisoarea de la Sighet, Gheorghe Bratianu,  istoric de talie mondiala, trebuia sa renege ideea ca Basarabia si Bucovina sunt pamant romanesc. A refuzat, si a sfarsit batut pana la moarte, apoi ingropat in groapa comuna de la Sighet. Putini isi mai amintesc astazi de adevaratii eroi si martiri ai neamului.

Voi incerca, pe cat posibil sa readuc in atentie destinele a zece personalitatile supuse calvarului inchisorilor comuniste. Majoritatea au sfarsit in aceste veritabile “bastioane ale cruzimii”. Celor care au scapat cu viata, pe langa o batranete mizera, li s-a impus un lucru: “Sa nu  vorbesti nimica, sa nu spui ce se intampla aicea, pentru ca, daca spui ce se-ntampla te aducem din nou.” (M.Oprea, op. cit ). De altfel, multor detinuti dupa eliberare li se inscenau diferite infractiuni si ajungeau inapoi in inchisoare sau li se fixau domicilii obligatorii in Delta sau Baragan sub motivul nereeducarii lor in perioada de carcera.

M-am oprit asupra studierii acestor prime zece destine: Gheorghe Bratianu, Iuliu Maniu, Mircea Vulcanescu, Hurmuz Asnavorian, Corneliu Coposu,  Alexandru Lapedatu, Horia Macellariu, Radu Korne, Valeriu Gafencu, Vasile Voiculescu. Suntem intr-o perioada de cautari. De douazeci de ani. Avem nevoie de o noua elita, de o generatie tanara, total desprinsa de patina vechiului regim, capabila sa atinga nivelul moral si intelectual dintre cele doua razboaie mondiale.

As vrea sa inchei aceasta introducere amintind vorbele lui Corneliu Coposu :

“Ideologia comunista a insemnat pentru tara noastra o mai mare catastrofa decat amandoua razboaiele mondiale. Ceea ce a pierdut poporul roman prin comunism nu poate compensat in viata a doua sau trei generatii.”

Marius Ursu

Advertisements
Posted in Uncategorized | Leave a comment